Icoanele „nefăcute de mâini omenești”
- Daniel Oltean
- 11 nov.
- 6 min de citit
Actualizată în: acum 4 zile
Legendele despre așa-numitele icoane „nefăcute de mâini omenești” (acheiropoiete) au apărut în jurul secolului al VI-lea, cu scopul de a populariza miracolele atribuite acestora, de a promova venerarea lor și de a spori numărul locurilor de pelerinaj. Într-o lume în care porunca Decalogului de a nu reprezenta pe Dumnezeu era încă respectată, aceste legende atribuiau inițiativa pictării icoanelor lui Dumnezeu însuși. Noul curent a devenit astfel dificil de contestat. Crearea miraculoasă a acestor imagini le făcea asemănătoare sfintelor moaște, atrăgând mulțimile de credincioși și sporind prestigiul bisericilor care le dețineau.
Cele mai vechi icoane „nefăcute de mâini omenești”
Este adesea uitat faptul că primele icoane venerate de creștini au fost imaginile considerate „nefăcute de mâini omenești”. Cea mai cunoscută și probabil cea mai veche dintre acestea este icoana din Edessa („sfânta mahramă”), a cărei sărbătoare este înscrisă în calendar la 16 august. Conform celei mai vechi versiuni a legendei, scrisă în secolele al V-lea sau al VI-lea cu scopul de a susține ideea originilor apostolice ale orașului, un pictor l-a reprezentat pe Hristos pe o pânză înainte de Patimi. Întrucât legenda a fost considerată neverosimilă, textul a fost revizuit și, conform noii versiuni, Hristos însuși și-a imprimat chipul pe o pânză. Legenda a devenit foarte populară începând cu secolul al VI-lea și a servit drept model pentru alte tradiții locale similare. [1]
La acea vreme, se spunea că în regiunea Capadociei, la Kamouliana, o femeie păgână pe nume Hypatia descoperise o altă acheiropoietă al lui Hristos pe o pânză în apă. Imaginea, care avea puterea de a se multiplica, a fost dusă la Constantinopol încă din secolul al VI-lea. Icoana a devenit un adevărat palladion, protejând orașul, asemenea altor obiecte „căzute din cer” venerate de creștini. În timpul domniei împăratului Iustinian (527-565), una dintre copiile acestei icoane a fost purtată în procesiune timp de șase ani în regiunea Pontului (Asia Mică) pentru a strânge bani pentru restaurarea unei biserici. [2]
În Egipt, o biserică din Memphis păstra o altă pânză, pe care Hristos și-ar fi imprimat chipul în copilărie. Conform tradiției locale, imaginea își schimba aspectul atunci când era privită cu atenție. [3] Cât despre Ierusalim, se spunea că acolo s-ar fi păstrat coloana Flagelării lui Hristos, pe care pelerinii puteau vedea urma feței, a bărbiei, a nasului și a ochilor, imprimate în piatră precum în ceară. [4]
De la Hristos, moda acestor imagini miraculoase a trecut la Fecioara Maria. Conform unei liste de imagini „nefăcute de mâini omenești” păstrată în manuscrisul Veneția, BNM gr. 573 (sec. IX), o astfel de icoană era venerată în biserica situată la presupusul mormânt al Fecioarei Maria din Ghetsimani. [5] În localitatea Lydda (Diospolis) din Palestina, într-o biserică construită, conform legendei, de apostolii Petru și Ioan, se spunea că ar fi existat o altă acheiropoietă a Fecioarei Maria, imprimată în mod miraculos pe perete sau pe o coloană. [6]
Icoanele acheiropoiete la Roma
Moda icoanelor „nefăcute de mâini omenești” s-a bucurat de un mare succes la Roma începând cu mijlocul secolului al VI-lea, când bizantinii au ocupat orașul. Până în secolul al IX-lea, nu mai puțin de patru astfel de imagini erau venerate în cele mai importante biserici ale Romei: atât biserica Lateran, cât și cea din Vatican pretindeau că dețin o acheiropoietă a lui Hristos. În același timp, bisericile Santa Maria Maggiore și Santa Maria in Trastevere considerau că icoanele Fecioarei Maria pe care le dețineau aveau și ele o origine divină. Se pare că a existat o concurență între aceste biserici, fiecare căutând să-și promoveze patrimoniul și să-și sporească puterea ecleziastică prin orice mijloace.
Cea mai veche mențiune despre o icoană romană „nefăcută de mâini omenești” se referă la o imagine a Fecioarei Maria păstrată în biserica Santa Maria in Trastevere. Un text care ar putea data din secolul al VII-lea sau al VIII-lea, atașat unui ghid de pelerinaj intitulat De locis sanctis martyrum, menționează în această biserică o icoană „care s-a făcut singură” (imago sanctae Mariae quae per se facta est). [7] În replică, în secolul al VIII-lea, bazilica Sfântul Ioan din Lateran, care la acea vreme servea drept sediu al papei, s-a dotat, de asemenea, cu o acheiropoietă a lui Hristos. La sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, icoana din Lateran era dusă în procesiune la biserica Santa Maria Maggiore, [8] care pretindea că deține și ea o imagine miraculoasă de același fel. [9]
În secolul al IX-lea, se spunea că la Roma, cel mai probabil în bazilica Sfântul Petru din Vatican, ar fi existat o imagine acheiropoietă a lui Hristos imprimată pe un voal care aparținuse femeii cu scurgere de sânge din Evanghelii (Berenice/Veronica). [10] Conform celei mai vechi versiuni a acestei legende, păstrată în două texte apocrife, Cura sanitatis Tiberii (CANT 69) și Vindicta Salvatoris (CANT 70), Veronica ar fi pictat această imagine a lui Hristos. [11] Dar, la fel ca în cazul imaginii din Edessa, legenda a fost ulterior transformată. Conform noii versiuni, Hristos însuși ar fi fost cel care și-a imprimat chipul pe o pânză, de data aceasta pe drumul Calvarului. [12]
În sec. VIII-IX, când imaginile romane „nefăcute de mâini omenești” deveniseră deja numeroase, alte biserici au început să susțină faptul că icoanele pe care le dețineau fuseseră pictate de apostolul Luca. Chiar dacă inițiativa de a picta aceste icoane era atribuită unui apostol și nu lui Hristos, ele s-au bucurat de o popularitate similară cu cea a acheiropoietelor. În timp, cele două categorii de icoane s-au amestecat, icoanele din Lateran și Santa Maria Maggiore fiind considerate atât „nefăcute de mâini omenești”, cât și pictate de apostolul Luca.
[1] A. Desreumaux et al. (trad.), Histoire du roi Abgar et de Jésus (Apocryphes, 1), Turnhout, 1993, p. 59 (§6); C. Jullien – F. Jullien (trad.), Les Actes de Mar-Mari. L’apôtre de la Mésopotamie (Apocryphes, 11), Turnhout, 2001, p. 67 (§3); Evagrius Scholasticus, The Ecclesiastical History, §4.27, trad. M. Whitby (Translated Texts for Historians, 33), Liverpool, 2000, p. 226.
[2] The Chronicle of Pseudo-Zachariah Rhetor: Religion and War in Late Antiquity, trad. G. Greatrex et al. (Translated Texts for Historians, 55), Liverpool, 2011, p. 425-427 (§12.4.a-b). Conform acestei scrieri, imaginea din Kamouliana era cunoscută în trei versiuni identice, create după același original. A se vedea H. Belting, Likeness and Presence: A History of the Image Before the Era of Art, Chicago, 1994, p. 53-56.
[3] The Piacenza Pilgrim, Travels, §44, trad. J. Wilkinson, Jerusalem Pilgrims Before the Crusades, Jerusalem, 1977, p. 88.
[4] Theodosius, The Topography of the Holy Land, §7b, trad. Wilkinson, Jerusalem Pilgrims Before the Crusades, p. 66.
[5] A. Alexakis, Codex Parisinus Graecus 1115 and Its Archetype (Dumbarton Oaks Studies, 34), Washington (DC), 1996, p. 349.36-37.
[6] Ibidem, p. 349.22-36. A se vedea E. von Dobschütz, Christusbilder: Untersuchungen zur christlichen Legende, Leipzig, 1899, p. 79-83 et 146*-147*.
[7] R. Valentini – G. Zucchetti (ed.), Codice topografico della città di Roma, 2 (Fonti per la storia d’Italia, 88), Rome, 1942, p. 122. Este vorba despre icoana Madonna della Clemenza. A se vedea J. Osborne, Rome in the Eighth Century: A History in Art, Cambridge, 2020, p. 63-65.
[8] Liber Pontificalis, §94.11, ed. L. Duchesne, vol. 1, Paris, 1886, p. 443, trad. R. Davis, The Lives of Eighth-Century Popes (Translated Texts for Historians, 13), Liverpool, 2007, p. 56. Icoana se găsește astăzi în capela Sancta Sanctorum. A se vedea Belting, Likeness and Presence, p. 311-313; K. Noreen, Re-Covering Christ in Late Medieval Rome: The Icon of Christ in the Sancta Sanctorum, în Gesta, 49.2 (2010), p. 117-135.
[9] Alexakis, Codex Parisinus Graecus 1115, p. 349.44-48. Este vorba despre icoana Salus Populi Romani (Protectoarea poporului roman). A se vedea G. Wolf, Icon and Sites: Cult Images of the Virgin in Mediaeval Rome, în M. Vassilaki (ed.), Images of the Mother of God: Perceptions of the Theotokos in Byzantium, Aldershot, 2005, p. 23-49, în special 31-37.
[10] Alexakis, Codex Parisinus Graecus 1115, p. 349.8-12.
[11] Z. Izydorczyk, Healing of Tiberius, e-Clavis: Christian Apocrypha, https://www.nasscal.com/e-clavis-christian-apocrypha/healing-of-tiberius; S.C.E. Hopkins, Vengeance of the Savior, e-Clavis: Christian Apocrypha, https://www.nasscal.com/e-clavis-christian-apocrypha/vengeance-of-the-savior. Abrevierea CANT face referire la Clavis Apocryphorum Novi Testamenti.
[12] J.-M. Sansterre, Variations d’une légende et genèse d’un culte entre la Jérusalem des origines, Rome et l’Occident. Quelques jalons de l’histoire de Véronique et de la Veronica jusqu’à la fin du XIIIe siècle, în J. Ducos – P. Henriet (ed.), Passages. Déplacements des hommes, circulation des textes et identités dans l’Occident médiéval, Toulouse, 2013, p. 217-231, https://books.openedition.org/pumi/38233?lang=en.
