Icoana din Edessa
- Daniel Oltean
- 31 aug.
- 6 min de citit
Actualizată în: 11 nov.
În lumea bizantină, icoana din Edessa – cunoscută sub numele de sfânta mahramă – a fost, fără îndoială, cea mai faimoasă icoană „nefăcută de mână omenească” (acheiropoieton). Conform legendei, înainte de moartea sa, Hristos și-ar fi imprimat chipul pe o pânză, pe care ar fi trimis-o regelui Abgar al V-lea al Edessei, împreună cu o scrisoare. Legenda este puțin credibilă, mai ales că, spre deosebire de alte tradiții creștine ale căror origini rămân neștiute, modul în care a fost creată această istorisire este bine cunoscut. În fapt, conform celei mai vechi versiuni a legendei, nu Hristos ar fi fost cel care a creat icoana, ci un artist trimis la Ierusalim de regele Abgar.
Originile legendei
Cel mai vechi text care menționează o legătură specială între Hristos și orașul Edessa (astăzi Urfa/Șanlıurfa, Turcia) este Istoria ecleziastică de Eusebiu din Cezareea (sec. IV). Scriitorul citează o tradiție răspândită în regiunea Edessei, conform căreia regele Abgar ar fi trimis un mesager la Ierusalim pentru a-i cere lui Iisus să îl vindece de suferințele sale trupești. Cu această ocazie, Hristos ar fi răspuns printr-o scrisoare, dar nimic nu este menționat despre o icoană a lui Hristos care ar fi fost trimisă regelui. [1]
Această povestioară fără nicio bază istorică a fost, fără îndoială, menită să umple un gol în informațiile despre începuturile creștinismului la Edessa și să promoveze mitul originilor sale apostolice. În timp, tradiția s-a dezvoltat, iar scrisoarea trimisă lui Abgar a devenit un talisman, similar altor obiecte și scrisori „căzute din cer” venerate de creștini. Potrivit Egeriei, o pelerină din Occident care a vizitat Edessa în jurul anului 384, ori de câte ori dușmanii veneau să atace orașul, citirea publică a scrisorii îi făcea să se retragă grabnic. Însă legenda icoanei miraculoase era încă necunoscută la acea vreme. [2]
Cel mai vechi text care menționează o icoană a lui Hristos în Edessa este Doctrina lui Addai (CANT 89), păstrată în limba siriacă. Cel mai vechi manuscris al acestei scrieri datează de la sfârșitul secolului al V-lea sau începutul secolului al VI-lea. Pe lângă scrisoarea lui Hristos, autorul menționează povestea unei icoane care ajunsese la Edessa. Cu toate acestea, textul nu vorbește despre o icoană miraculoasă, ci despre o imagine realizată cu două zile înainte de Patimile lui Hristos de către mesagerul trimis la Ierusalim, numit Hannan/Anania:
În timp ce Iisus îi vorbea, arhivistul Anania, care era pictorul regelui, a pictat chipul lui Iisus cu pigmenți aleși și i-a adus icoana stăpânului său. Când regele Abgar a văzut-o, a primit-o cu mare bucurie și a așezat-o cu mare cinste într-una din camerele palatului său. [3]
Transformarea legendei
Următoarea etapă în dezvoltarea legendei este consemnată în Faptele lui Mar Mari, o scriere datată în general la sfârșitul secolului al VI-lea sau începutul secolului al VII-lea. Conform acestui text, mesagerii lui Abgar au sosit la Ierusalim cu două zile înainte de Patimile lui Hristos, când ar fi avut loc schimbul de scrisori. După întoarcerea lor la Edessa, Abgar a decis să trimită câțiva pictori la Ierusalim pentru a realiza un portret al lui Iisus. În mod surprinzător, în ciuda distanței dintre cele două orașe (aproximativ 900 km), aceștia au ajuns înainte de moartea lui Iisus! Și, deoarece ei nu au putut să-l picteze pe Hristos, acesta a intervenit și și-a imprimat chipul pe o pânză:
După ce i-a văzut pe pictori străduindu-se să obțină o imagine conformă realității, Dătătorul de viață al lumii a luat o pânză, și-a imprimat chipul pe ea și imaginea s-a arătat conformă realității. Pânza, considerată o sursă de vindecare, a fost depusă în biserica din Edessa, unde se află până astăzi. [4]
Astfel artificial rescrisă, legenda a devenit repede bine cunoscută. Evagrie Scolasticul (sec. VI) menționează o icoană „creată în mod divin, nefăcută de mână omenească, cea pe care Hristos Dumnezeu i-a trimis-o lui Abgar când acesta tânjea să-L vadă”. Icoana proteja orașul Edessa în timpul asediului persan din 544. [5] Cu toate acestea, istoricul Procopie din Cezareea (sec. VI), care descrisese deja același eveniment înaintea lui Evagrie, nu pare să fi auzit de o icoană miraculoasă în Edessa. [6] Acest fapt plasează crearea celei de-a doua versiuni a legendei în a doua jumătate a secolului al VI-lea.
Icoana din Edessa a devenit foarte populară în lumea bizantină, după cum o demonstrează Faptele lui Tadeu (sec. VII, CANT 299, BHG 1702-1703) și Istorisirea despre icoana din Edessa (sec. X, CANT 931, BHG 794-796). [7] Cel de-al doilea text atestă existența altor etape în dezvoltarea legendei. Se pare că nu exista o singură icoană „nefăcută de mână omenească” în Edessa, ci trei! Mai mult, în drumul său de întoarcere de la Ierusalim la Edessa, se spune că Anania s-ar fi oprit la Hierapolis/Mabbug (astăzi Manbij, în Siria), unde chipul lui Hristos s-ar fI imprimat și pe o cărămidă (keramion). Se pare, de asemenea, că o minune similară și apariția unei alte „cărămizi sfinte” ar fi avut loc la Edessa. [8]
În 944, icoana din Edessa – cunoscută și sub numele de sfânta mahramă/mandylion, lat. mantile – a fost cumpărată de împăratul Roman I (919-944) și transportată solemn la Constantinopol. În acea perioadă, chipul lui Hristos era aproape șters, o ocazie pentru a spune că doar persoanele cuvioase o puteau vedea, nu și cei păcătoși. [9] Câteva decenii mai târziu, probabil în timpul lui Nichifor al II-lea Foca (963-969), keramion-ul din Hierapolis a fost, de asemenea, transferat în capitală. În calendarul bizantin, comemorarea acestor două evenimente are loc la 16 august.
După cucerirea Constantinopolului de către latini în 1204, puține lucruri sunt cunoscute în legătură cu aceste obiecte miraculoase. Cu toate acestea, amintirea lor s-a păstrat în alte legende, cum ar fi cea a mahramei Veronicăi de la Vatican, a mahramei/mandylion din biserica S. Bartolomeo degli Armeni din Genova și a mahramei/mandylion din biserica San Silvestro in Capite din Roma.
Icoana „nefăcută de mână omenească” și iconoclasmul
De ce o imagine pictată de mesagerul regelui Abgar a devenit o icoană „nefăcută de mână omenească”? În secolul al VI-lea, ideea că oamenii puteau picta realități divine era încă puțin acceptată. Una dintre poruncile Decalogului interzicea crearea de imagini și reprezentarea lucrurilor divine (Ex 20,4-5). În aceste condiții, prima versiune a legendei, care promova o icoană a lui Hristos făcută de om, și prin urmare o teză iconofilă, avea puține șanse să fie acceptată la acea vreme. Pe de altă parte, a doua versiune, în care Hristos însuși este creatorul imaginii, era practic incontestabilă. Aceste ezitări cu privire la crearea icoanei din Edessa sugerează că apariția primelor imagini pictate nu a fost determinată de considerații teologice sau artistice, ci mai degrabă de dorința de a multiplica obiectele miraculoase care atrăgeau mulțimile și generau beneficii materiale.
Mai mult, noua versiune a legendei avea o clară tendință iconoclastă. Căci, într-adevăr, dacă Anania nu a reușit să picteze chipul lui Hristos, cum ar putea alții să reușească? Un paradox rămâne astfel ascuns în spatele miracolului. Chiar și după încheierea controverselor privind icoanele, absolvirea ultimului împărat iconoclast și instaurarea Duminicii Ortodoxe în secolul al IX-lea, tezele iconoclaste ale acestei legende nu au fost corectate. La sfârșitul secolului al XII-lea, într-o didascalie a lui Constantin Stilbes (viitor mitropolit de Cyzic, Turcia) despre icoana din Edessa, citim încă argumente care ar fi produs o mare plăcere în rândul iconoclaștilor cu câteva secole mai devreme:
Într-adevăr, forma divină [adică chipul lui Hristos] este insesizabilă ochilor omenești, chiar dacă artistul trimite continuu asupra acestei forme razele spirituale ale vederii, ca și cum ar atinge cu mâinile; așa cum spune cel care [probabil o referire la Grigorie de Nazianz] a vorbit despre natura Sa, aceasta este insesizabilă și nelimitată, iar harul care face chipul să strălucească îl oprește pe pictor [să picteze]. [10]
[1] Eusèbe de Césarée, Histoire ecclésiastique, §1.13, trad. G. Bardy (SC, 31), Paris, 1986, p. 40-45. Abrevierea SC face referire la colecția Sources chrétiennes.
[2] Égérie, Journal de voyage (Itinéraire), §19, ed. și trad. P. Maraval (SC, 296, Paris, 1982, p. 202-213.
[3] A. Desreumaux et al. (trad.), Histoire du roi Abgar et de Jésus (Apocryphes, 1), Turnhout, 1993, p. 59 (§6). CANT face referire la Clavis Apocryphorum Novi Testamenti. A se vedea J. A. Lollar, Doctrine of Addai, e-Clavis: Christian Apocrypha, https://www.nasscal.com/e-clavis-christian-apocrypha/doctrine-of-addai.
[4] C. Jullien – F. Jullien, (trad.), Les Actes de Mar-Mari. L’apôtre de la Mésopotamie (Apocryphes, 11), Turnhout, 2001, p. 67 (§3). A se vedea J. A. Lollar, Acts of Mar Mari, e-Clavis: Christian Apocrypha, https://www.nasscal.com/e-clavis-christian-apocrypha/acts-of-mar-mari.
[5] Evagrius Scholasticus, The Ecclesiastical History, §4.27, trad. M. Whitby (Translated Texts for Historians, 33), Liverpool, 2000, p. 226.
[6] Procopie din Cezarea, Războiaele cu perșii, §2.26-27, ed. J. Haury – G. Wirth, Procopii Caesariensis Opera omnia, 1, De Bellis Libri I-IV, Leipzig, 1962, p. 268-282. A se vedea A. Cameron, The History of the Image of Edessa: The Telling of a Story, în Harvard Ukrainian Studies, 7 (1984) = Okeanos: Essays Presented to Ihor Ševčenko on His Sixtieth Birthday, ed. C. Mango – O. Pritsak, Cambridge (MA), p. 80-94.
[7] N. J. Hardy, Acts of Thaddaeus, e-Clavis: Christian Apocrypha, https://www.nasscal.com/e-clavis-christian-apocrypha/acts-of-thaddaeus; N. J. Hardy, Story of the Image of Edessa, e-Clavis: Christian Apocrypha, https://www.nasscal.com/e-clavis-christian-apocrypha/story-of-the-image-of-edessa. Tadeu este numele grecesc al lui Addai. BHG face referire la Bibliotheca Hagiographica Graeca. Al doilea text există în trei versiuni, conținut în sinaxare (acronim A), menologia pre-metafrastice (acronim B1) și menologia metafrastice (acronim B2); a se vedea B. Flusin, L’image d’Édesse, Romain et Constantin, în A. Monaci Castagno (ed.), Sacre impronte e oggetti «non fatti da mano d’uomo» nelle religioni, Allesandria, 2011, p. 253-278.
[8] M. Guscin, The Image of Edessa (The Medieval Mediterranean, 82), Leiden, 2009, p. 42-45 (prima copie); 46-47 (a doua copie); 20-25 (cărămida din Hierapolis); 32-39 (cărămida din Edessa) (§20; 23; 8-9; 15-17).
[9] Theophanes Continuatus, ed. I. Bekker, Bonn, 1838, p. 750 (Cronica lui Pseudo-Simeon Magistrul, §52).
[10] B. Flusin (ed. și trad.), Didascalie de Constantin Stilbès sur le Mandylion et la sainte Tuile (BHG 796m), în Revue des études byzantines, 55 (1997), p. 53-79, ici 73 (§6), https://www.persee.fr/doc/rebyz_0766-5598_1997_num_55_1_1936.
