Testul apei amare
- Daniel Oltean
- 28 iul.
- 5 min de citit
Actualizată în: 14 sept.
Conform tradiției iudaice, soțul care își suspecta soția de adulter o conducea la Templul din Ierusalim, unde aceasta trebuia să se supună testului apei amare. Testul consta în a bea un amestec de apă și pământ, care urma să provoace semne evidente de durere femeii vinovate și să nu aibă niciun efect asupra celei nevinovate. În contrast, tradiția creștină a cultivat un obicei diferit: același amestec de apă și pământ adunat din locurile sfinte putea vindeca pe cei bolnavi.
Tradiția iudaică
Conform cărții Numeri, femeia presupusă a fi vinovată, dar încă nedovedită, trebuia să bea apă amestecată cu pământ adunat din sanctuar, după ce asculta anatemele rostite de preot. Efectele acestei ape erau imediate, iar femeia primea verdictul în consecință:
Dacă femeia s-a pângărit şi a fost necredincioasă soţului ei, apa care aduce blestem va intra în ea şi îi va provoca suferinţă […] şi femeia va ajunge să fie dispreţuită în mijlocul poporului ei. Dar dacă femeia nu s-a pângărit şi este curată, atunci ea va fi considerată nevinovată. [1]
Explicații mai precise despre soluția de băut se găsesc în comentariile rabinice incluse în Mișna (ca. sec. III): amestecul conținea fie o jumătate de log (0,15 l), fie un sfert de log (0,075 l) de apă și suficient pământ cât să se vadă plutind desupra apei. [2] Chiar și cu aceste explicații, proporțiile de apă și pământ păreau să rămână la discreția rabinilor, deoarece autorii Talmudului de la Ierusalim (sec. IV/V), care dezvoltă comentariile din Mișna, se întreabă din nou despre acest subiect. Potrivit acestora, apa trebuia să-și mențină aspectul transparent, dar să dobândească, în același timp, aspectul cernelii, [3] ceea ce nu ajută prea mult la clarificarea problemei. În orice caz, amestecul avea o concentrație suficient de mare pentru a provoca efecte vizibile. În cazul vinovăției, fața femeii devenea lividă, ochii păreau să-i iasă din cap, iar venele i se umflau. Însoțitorii strigau ca ea să fie scoasă afară „ca să nu pângărească curtea” Templului, [4] semn că un avort spontan sau chiar moartea femeii puteau avea loc.
Conform Evangheliei apocrife după Iacov (CANT 50), când sarcina Fecioarei Maria a devenit publică, ea a fost dusă la Templu împreună cu Iosif. Acuzată că a încălcat Legea și a pierdut virginitatea, Maria s-a supus testului apei amare, dar această probă i-a dovedit nevinovăția. În mod neobișnuit, Iosif a trebuit să treacă prin același test; prin urmare, în acest context, el nu joacă rolul soțului acuzator, ci pe cel al potențialului vinovat. [5] Imaginea testului la care este supusă Fecioara Maria este reprezentată, printre altele, pe tronul episcopal de fildeș al lui Maximian, episcop al Ravennei (543-553) sub stăpânirea bizantină [6] și pe mai multe plăci de fildeș și coperți de evanghelii datând din aceeași perioadă. [7]
Un tratament miraculos
În timp ce tradiția iudaică sugera indirect că amestecurile de apă și pământ erau în general periculoase pentru sănătate, creștinii aveau un obicei diferit. Pământul colectat de la locurile sfinte nu era păstrat doar ca talisman, ci era recomandat și ca medicament. Fără îndoială, ideea că pământul diluat în apă sau vin ar putea avea efecte terapeutice aparținea inițial centrelor de pelerinaj în care acest pământ era colectat.
Mai multe texte hagiografice atestă acest obicei bizar atât în Orient, cât și în Occident. Conform Vieții sfântului Simeon Stilitul cel Bătrân, sfântul i-a cerut tatălui unui copil bolnav să-i dea acestuia să bea apă amestecată cu pământ adunat din jurul stâlpului de piatră pe care Simeon locuia. [8] În Viața sfântului Simeon Stilitul cel Tânăr, se istorisește cum un bărbat a fost vindecat după ce a scufundat în apă atât fire de păr aparținând sfântului, cât și pământ din mănăstirea acestuia, și apoi a băut-o. [9] Potrivit lui Grigorie din Tours, pământul de la mormântul sfântului Martin din Tours, diluat în apă sau vin, producea, de asemenea, vindecări. [10]
Cea mai impresionantă minune de acest fel se spune că avea loc la Efes, la mormântul Apostolului Ioan, unde o pulbere fină și albă, descrisă asemenea fie nisipului, fie făinii, era oferită ca medicament pelerinilor. Conform unei tradiții locale, în timpul sărbătorii anuale a apostolului (8 mai), această „mană” se revărsa din mormânt ca un izvor. [11] Potrivit unui cronicar catalan din secolul al XIV-lea, pulberea de la Efes avea prescripții medicale precise; oricine are febră trebuie să bea mana cu apă și „nu va mai avea niciodată febră”, în timp ce o femeie care nu poate naște trebuie să o bea cu vin și „va naște imediat”. [12] De fapt, minunea manei avea scopul de a compensa absența moaștelor lui Ioan, despre care nu se știa exact dacă a adormit, a fost înălțat la cer sau a înviat.
Apariția miraculoasă a manei era sărbătorită la 8 mai, și nu la 26 septembrie, ziua calendaristică dedicată morții Apostolului Ioan. Conform Sinaxarului bizantin, prima festivitate marca „sărbătoarea rozelor [Rozalia] și recoltarea manei” (ὁ ροδισμὸς καὶ ἡ τρύγησις τοῦ μάννα). [13] Rozalia era un festival religios antic, celebrat de obicei în luna mai, care consta în ofrande de trandafiri pe mormintele strămoșilor. Se pare că la Efes, creștinii au înlocuit festivalul păgân al rozelor cu sărbătoarea manei miraculoase. Gusturile nu se discută, dar această transformare i-a făcut să uite parfumul rozelor, care ar fi putut îndulci, într-o oarecare măsură, gustul amar al pulberii.
[1] Num. 5,27-28.
[2] Mișna, Sotah, §2.2, în Le Talmud de Jérusalem, vol. 6, trad. M. Schwab, Paris, 1883, p. 245, https://archive.org/details/letalmuddejrus6v7schw/page/245/mode/1up?view=theater.
[3] Talmud de Jérusalem, Sotah, §2.2, p. 247. Conform comentariilor lui Moise Maimonide (1138-1204), în apă se adăuga și pelin, pentru ca ea să devină amară (Moshe ben Maimon, Mishneh Torah, Sotah, §3.10, trad. E. Touger, https://www.chabad.org/library/article_cdo/aid/960640/jewish/Sotah-Chapter-Three.htm).
[4] Mișna, Sotah, §2.2, în Talmud de Jérusalem, p. 259.
[5] Evanghelia după Iacov, §15-16, trad. A. Frey, în F. Bovon – P. Geoltrain (ed.), Écrits apocryphes chrétiens, vol. 1, Paris, 1997, p. 95-97. Episodul este de asemenea inclus în Evanghelia după Pseudo-Matei (CANT 51), §12, trad. J. Gijsel, în Bovon – Geoltrain (ed.), Écrits apocryphes chrétiens, vol. 1, p. 130-132. Abrevierea CANT face referire la Clavis Apocryphorum Novi Testamenti.
[6] A se vedea D. R. Cartlidge – J. K. Elliott, Art and the Christian Apocrypha, London, 2001, p. 85-87; M. Belch, Chair of Maximinianus, e-Clavis: Christian Apocrypha, https://www.nasscal.com/materiae-apocryphorum/chair-of-maximianus.
[7] Placă de fildeș conservată în Paris, Musée du Louvre (sec. VI, colecția Stroganoff), https://collections.louvre.fr/en/ark:/53355/cl010112504; coperți de evanghelie din fildeș consevate în Erevan, Matenadaran (sec. VI, Evangelia de la Etchmiadzin), https://www.nasscal.com/materiae-apocryphorum/echmiadzin-gospels-covers.
[8] Viața siriacă a sfîntului Simeon Stilitul cel Bătrân, §91, în R. Doran (trad.), The Lives of Simeon Stylites (Cistercian Studies Series, 112), Kalamazoo (MI), 1992, p. 169. A se vedea și H. Lietzmann (ed.), Das Leben des Heiligen Symeon Stylites (Texte und Untersuchungen, 32.4), Leipzig, 1908, p. 99 (§37, trad. H. Hilgenfeld).
[9] P. Van Den Ven (ed. și trad.), Vie de Syméon Stylite le Jeune (BHG 1689), §232 (Subsidia Hagiographica, 32), Bruxelles, 1962-1970, vol. 2, p. 234.
[10] Grégoire de Tours, Les miracles de saint Martin, §2.1, trad. L. Pietri (Sources chrétiennes, 635), Paris, 2023, p. 188-189; §2.51-52, p. 266-269.
[11] Pseudo-Ioan Gură de Aur, Elogiul sfântului Ioan Teologul (CANT 224), §4, în É. Junod – J.‑D. Kaestli (ed.), Acta Iohannis (Corpus Christianorum Series Apocryphorum, 1-2), Turnhout, 1983, p. 415.9-12, trad. p. 408, n. 2.
[12] The Chronicle of Muntaner, §206, trad. A. K. Goodenough, Londra, 1920-1921, vol. 2, p. 500. A se vedea A. Papaconstantinou, La manne de saint Jean. À propos d’un ensemble de cuillers inscrites, în Revue des études byzantines, 59 (2001), p. 239-246, aici 245, https://www.persee.fr/doc/rebyz_0766-5598_2001_num_59_1_2246; A. Halushak, Ampullae from Shrine of John, e-Clavis: Christian Apocrypha, https://www.nasscal.com/materiae-apocryphorum/ampullae-from-shrine-of-john.
[13] H. Delehaye (ed.), Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae, Acta Sanctorum Propylaeum Novembris, Bruxelles, 1902, col. 663.10-11.
