Prințul Siddhartha Gautama în calendarul creștin

Mutarea moaștelor cuviosului Ioasaf de către regele Barachia, miniatură în manuscrisul Los Angeles, Getty Museum, Ludwig XV 9 (15th c.), f. 375, https://www.getty.edu/art/collection/object/103SC6

Poveștile, ca și proverbele, au călătorit dintotdeauna, necunoscând granițe. Este cazul unei vechi legende indiene care, transformată în povestire edificatoare și apoi în text hagiografic, s‑a bucurat de un mare succes în Evul Mediu. Începând cu secolul al XI-lea, eroul său, prințul hindus Siddhartha Gautama, a intrat în calendarele georgian (19 mai), grecesc (26 august), latin (27 noiembrie), slav și românesc (19 noiembrie), sub numele de Ioasaf.

O legendă de origine orientală și transmiterea ei la Bizanț

Conform legendei, Siddhartha Gautama s-ar fi născut ca fiu al regelui din Kapilavastu, în nordul Indiei. Crescut în lux și înconjurat de plăceri, prințul nu ar fi cunoscut tristețea lumii până când a întâlnit succesiv un om bătrân, un infirm și un mort. Devenit conștient de vicisitudinile condiției umane, Siddhartha și-ar fi abandonat soția și copilul pentru a duce o viață nomadă în urma unei a patra întâlniri, de data aceasta cu un ascet. Ajungând la cunoașterea deplină a tuturor lucrurilor și înconjurat de mulți discipoli atrași de învățăturile sale, prințul și-ar fi încheiat viața la vârsta de optzeci de ani. Legenda, cunoscută în linii mari cel târziu în secolul al II-lea î.Hr., este păstrată în texte sacre din mai multe dialecte indiene (pali, sanscrită, prakrit) începând cu secolele II-IV d.Hr. [1]

Mai târziu, textul a fost îmbogățit cu numeroase parabole și învățături sapiențiale din diferite culturi. Fie direct, fie prin intermediul culturilor din Asia Centrală, legenda a fost mai întâi tradusă în pahlavi (persana medie). La rândul ei, noua versiune a servit drept sursă pentru traducerile în arabă, începând cu secolul al VIII-lea. Textul arab a fost adaptat contextului religios local. Traseul spiritual al prințului, cunoscut acum sub numele de Budhasaf, a devenit o conversie de la idolatrie la o religie ascetică nu foarte bine definită, dar monoteistă. Ascetul întâlnit pentru puțină vreme de prințul Siddhartha s-a transformat într-un personaj cheie, numit Bilawhar, care îl călăuzește pe prinț spre perfecțiune. [2]

Una dintre versiunile arabe a condus la traducerea textului în limba georgiană în secolul al IX-lea, probabil în Palestina. Comparativ cu versiunea arabă, textul georgian adaugă sau modifică mai multe elemente: tatăl prințului devine un rege păgân care persecută creștinii; ascetul care câștigă încrederea prințului îl învață credința creștină; la fel ca prințul, tatăl său se convertește și el la creștinism; la moartea acestuia din urmă, prințul lasă regatul prietenului său Barachia și se alătură călugărului în deșert, unde amândoi își sfârșesc viața în sfințenie. [3]

În sfârșit, textul georgian a fost tradus în limba greacă la sfârșitul secolului al X-lea sau începutul secolului al XI-lea de către Eftimie Atonitul, starețul Mănăstirii Iviron. Traducătorul a modificat narațiunea adăugând numeroase citate biblice și patristice, precum și un text apologetic scris de filosoful Aristide din Atena (sec. II). [4] Textul grec a servit drept sursă pentru prima traducere latină, realizată la Constantinopol la mijlocul secolului al XI-lea. [5]

Prințul Siddhartha Gautama, mai cunoscut sub numele de Buddha, care înseamnă „cel iluminat”, așa cum îl numeau discipolii săi, a intrat astfel în cultul creștin. În povestea originală, eroul este numit, în sanscrită și pali, Bodhisattva, ceea ce înseamnă „cel care dorește/este în curs de a atinge iluminarea”. Acest nume a devenit ulterior Budhasf/Budhasaf/Yudasaf în arabă, Iodasaph în georgiană, Ioasaph în greacă, Josaphat în latină și Ioasaf în română. O transformare similară a condus la numele Varlaam, maestrul spiritual despre care se spune că l-a îndrumat pe Ioasaf. [6]

Moaștele prințului Siddhartha/Buddha/cuviosului Ioasaf la Anvers

Conform versiunilor georgiene, grecești și latine, după moartea lui Ioasaf, regele Barachia a mers în deșert și i-a găsit trupul neputrezit. A luat moaștele cu toate onorurile  cuvenite și le-a așezat într-o raclă aurită, împreună cu cele ale lui Varlaam. Credincioșii au venit în număr mare pentru a venera moaștele, iar miracolele nu au întârziat să apară. O biserică a fost construită pe mormintele celor doi sfinți. [7]

Aceste indicații aparent exacte au inspirat falsa idee că povestea este reală, că sfântul Ioasaf ne protejează din ceruri și că moaștele sale există cu adevărat. Unii chiar le-au descoperit! În 1672, moaștele cuviosului Ioasaf sunt atestate într-un grup de 36 relicve aparținând mănăstirii cisterciene Hristos Mântuitorul din Anvers, condusă la acea vreme de abatele François Diericx (1668-1688). Conform unor documente de o autenticitate îndoielnică, majoritatea moaștelor ar fi aparținut regilor Portugaliei și ar fi fost oferite în 1633 abatelui Christophe Butkens (1631-1650). Se spune că darul a fost intermediat de Dionisie, călugăr la această mănăstire și fiu al regelui Antonie, ultimul suveran portughez înainte de cucerirea spaniolă din 1580. Din acest grup de relicve, cele ale lui Ioasaf ar fi fost oferite de dogele Alvise I Mocenigo (1570-1571) al Veneției regelui Sebastian I al Portugaliei (1557-1578) în 1571. [8] După închiderea abației Hristos Mântuitorul, relicvariul a fost transferat la biserica Sfântul Andrei din Anvers, unde este păstrat și venerat până astăzi.

[1] Aśvahghoṣa, The Buddhacarita, ed. și trad. E. H. Johnston, Delhi, 1972.

[2] Le Livre de Bilawhar et Būḏāsf selon la version arabe ismaélienne, ed. D. Gimaret, Geneva, 1971.

[3] D. M. Lang, The Balavariani (Barlaam and Josaphat): A Tale from the Christian East Translated from the Old Georgian, Los Angeles, 1966 (versiune extinsă); D. M. Lang, The Wisdom of Balahvar (A Christian Legend of the Buddha), London, 1957; A. Mahé – J.-P. Mahé, La sagesse de Balahvar. Une vie christianisée du Bouddha, Paris, 1993, p. 144 (versiune scurtă).

[4] R. Volk, Die Schriften des Johannes von Damaskos, VI/2: Historia animae utilis de Barlaam et Ioasaph (spuria) (Patristische Texte und Studien, 60), Berlin, 2006, trad. G. R. Woodward – H. Mattingly, John Damascene, Barlaam and Ioasaph (Loeb Classical Library, 34), Cambridge (MA), 1967 (1914). A se vedea și R. Volk, From the Desert to the Holy Mountain: The Beneficial Story of Barlaam and Ioasaph, în C. Cupane – B. Krönung (ed.), Fictional Storytelling in the Medieval Eastern Mediterranean and Beyond (Brill’s Companions to the Byzantine World, 1), Leiden, 2016, p. 401-426.

[5] J. Martínez Gázquez, Hystoria Barlae et Iosaphat (Bibl. Nacional de Nápoles VIII.B.10) (Nueva Roma, 5), Madrid, 1997.

[6] Un destin similar a avut și cartea de fabule cunoscută sub numele de Kalila și Dimna sau Fabulele lui Bidpai. Fabulele, provenite din texte de origine indiană (Panchatantra, Mahabharata etc.), au fost traduse dintr-o limbă în alta aproape pe același traseu și în aceleași perioade: în pahlavi în secolul al VI-lea, în arabă în secolul al VIII-lea și în cele din urmă în greacă în secolul al XI-lea (de aceasta dată sub numele Stephanites și Ichnelates). Cât despre Cartea lui Sindbad Filosoful (cunoscută în Occident sub numele de Romanul celor șapte înțelepți), de origine indiană sau persană, aceasta a fost tradusă în greacă în secolul al XI-lea pe baza unui text sirian, care cel mai probabil provenea dintr-o sursă arabă.

[7] Versiunea georgiană extinsă, §68, trad. Lang, p. 180, https://archive.org/details/LangBalavariani/page/n173/mode/1up; versiunea georgiană scurtă, trad. Lang, p. 122, trad. Mahé – Mahé, p. 144; versiunea greacă, §40, ed. Volk, p. 402-404, trad. Woodward – Mattingly, p. 607-609, https://archive.org/details/in.ernet.dli.2015.232211/page/607/mode/1up.

[8] Acta Sanctorum Apr., I, 74D; 889E, Paris, 1866; Oct., IV, 260C, Paris, 1866.