Macarie Romanul, insulele Fericiților și călătoriile spre Paradis
- Daniel Oltean
- acum 14 ore
- 7 min de citit
De-a lungul întregii sale istorii, omul a căutat să înțeleagă lumea în care trăia și să exploreze Pământul până la granițele sale cele mai îndepărtate. În imaginarul creștin medieval, această curiozitate naturală a fost împletită cu dorința de a vizita sau cel puțin de a identifica Paradisul, conceput ca un spațiu fizic situat la marginea lumii. Prin urmare, hagiografia bizantină conține texte insolite care, cu farmecul basmelor populare, narează aventurile și descoperirile călugărilor care se spune că ar fi călătorit până la capătul Pământului. Chiar dacă unii dintre acești călugări, cum ar fi Macarie Romanul, au fost incluși în calendarul bizantin, jurnalele lor de călătorie sunt simple fantezii literare menite să satisfacă interesul religios al timpului. Autorii s-au inspirat în mare măsură din Romanul lui Alexandru cel Mare, unul dintre textele cele mai citite în Evul Mediu în întreaga lume mediteraneeană.
Călătorii la capătul Pământului în hagiografia bizantină
Macarie Romanul este un sfânt relativ puțin cunoscut, sărbătorit pe 23 octombrie. [1] Viața sa (BHG 1104-1005i) este o narațiune complexă, scrisă în jurul secolului V/VI. Prima sa parte descrie călătoria călugărilor Teofil, Serghie și Igienos spre capătul lumii. Plecând din Mesopotamia, ei călătoresc spre est, trecând succesiv prin ținuturile androginilor, cinocefalilor (oameni cu cap de câine) și pigmeilor. Călugării întâlnesc creaturi fantastice, cum ar fi unicornul (animal legendar cu un singur corn) și onocentaurul (animal cu cap și trunchi de om și corp de măgar). De departe, călătorii văd atât groapa veșnică în care sfârșesc păcătoșii, cât și tărâmurile celor drepți și fântâna Nemuririi. La sfârșitul călătoriei lor, la marginea Pământului, călugării îl întâlnesc pe Macarie, care trăia gol într‑o peșteră la doar 20 de mile de Paradis. [2]
Autorul Vieții lui Macarie s-a inspirat din Romanul lui Alexandru, o operă care îmbină fapte istorice și legende despre împăratul Alexandru cel Mare (356-323 î.Hr.). Cea mai veche versiune a textului datează cel puțin din secolul al III-lea. Conform acestei relatări, Alexandru călătorește și el dincolo de limitele lumii cunoscute, traversând ținuturile cinocefalilor și pigmeilor și întâlnind unicorni și centauri. La fel ca cei trei călugări, Alexandru ajunge la izvorul apei Vieții, dar nu o recunoaște. La granița dintre lumea oamenilor și tărâmul spiritelor, împăratul construiește un arc pe care înscrie sfaturi despre calea de urmat. [3] Acest ultim element este sugestiv pentru utilizarea ulterioară a textului, deoarece în Viața lui Macarie, cei trei călugări ajung la acest arc și citesc inscripția lui Alexandru. [4]
Un text asemănător cu Viața lui Macarie este o Povestire despre viața Fericiților scrisă de către monahul Zosima (BHG 1889-1890f, CAVT 166), care ar putea data din sec. V sau VI. Conform acestei narațiuni, Zosima călătorește în locul unde locuiesc „Fericiții” sau „Recabiții”, descendenții lui Recab pe care profetul Ieremia îi lăudase pentru viața lor ascetică cu câteva secole mai devreme (Ier. 35,1-19). După o traversare miraculoasă a unui râu, Zosima îi întâlnește pe Fericiți, care trăiau goi în mijlocul unei naturi paradisiace și se rugau neîncetat. Copacii le asigurau hrană în fiecare zi, cu excepția Postului Mare, când primeau mană cerească. Familiile aveau doar doi copii, unul destinat căsătoriei și celălalt virginității. Membrii acestei comunități utopice trăiau între 300 și 700 de ani. [5]
În această narațiune, motivul omului gol care trăiește într-o stare paradisiacă la capătul lumii amintește nu doar de Viața lui Macarie, al cărui nume înseamnă „cel fericit”, ci și de Romanul lui Alexandru. Conform legendei, în India, împăratul îi întâlnește pe gimnozofiștii, înțelepții goi, cunoscuți și sub numele de brahmani. Aceștia trăiau timp de 150 de ani și aveau doi copii, unul menit să-și înlocuiască tatăl, iar celălalt mama. Acești înțelepți hinduși sunt uneori confundați cu „Fericiții” și plasați pe una sau mai multe insule paradisiace de la marginea orientală a lumii. [6] În alte cazuri, Fericiții și brahmanii sunt tratați ca două categorii distincte, ca într-o Relatare despre întreaga lume și despre popoarelor sale din secolul IV, dar teritoriile în care ei locuiesc rămân cele două regiuni ale lumii cele mai apropiate de Paradis. [7] În orice caz, în narațiunea lui Zosima, Recabiții nu sunt decât versiunea creștină a gimnozofiștilor, un model literar mult mai vechi.
Se pare că autorii bizantini erau suficient de familiarizați cu locul în care trăiau acești Fericiți. Conform scrierii Faptele lui Matei în cetatea Fericiților (CANT 268), apostolul ar fi vizitat acest ținut unde locuitorii respirau parfumul Paradisului și beau apa care curgea din grădina Edenului. [8] Locația exactă a orașului nu a fost încă dezvăluită, dar potrivit călugărului sirian Agapie, care a descris și el călătoria sa spre Paradis (BHG 2017), insula Fericiților era înconjurată de ziduri care se înălțau până la cer. În apropiere se afla fântâna Nemuririi, accesibilă doar apostolilor și celor drepți. Pentru Agapie, insula devenise deci un loc de odihnă veșnică pentru oameni, după moartea lor. [9]
Mitul Paradisului pierdut
Toate aceste legende bizantine căutau, de fapt, să mențină interesul cititorilor pentru Paradis și pentru viața veșnică pierdută. Motivul literar este însă foarte vechi. Cu mult înainte de Macarie și Alexandru, în mitologia sumeriană, regele Ghilgameș (mileniul III î.Hr.) călătorește și el până la capătul Pământului în căutarea unui leac împotriva morții. După ce întâlnește un om „fericit” care trăia pe o insulă înconjurată de apele Morții, Ghilgameș reușește să culeagă planta Tinereții, chiar dacă nu o va putea păstra mult timp. [10] Într-o legendă mesopotamiană similară, regele mitic Etana, care nu avea copii, urcă în Paradis pentru a obține iarba Vieții. [11]
Conform tradiției taoiste, „nemuritorii” (xian) se bucură deja de o viață paradisiacă în lăcașul lor, situat în marea de Est, pe insulele Fericiților. Se spune că, invidioși, primii împărați ai dinastiilor Qin și Han (sec. III-II î.Hr.) ar fi organizat misiuni în acest ținut îndepărtat, dar nimeni nu s-ar fi întors de acolo cu elixirul Tinereții veșnice. [12] Cât despre mitologia hindusă, aceasta plasează insula Fericiților, numită Svetadvipa, la nord, în regiunea muntelui sacru Meru. Conform epopeii Mahabharata (Shantiparvan, §337) (ca. sec. III î.Hr. – sec. III d.Hr.), insula era un spațiu paradisiac unde oamenii trăiau în fericire veșnică mai mult decât muritorii de rând și își dedicau existența numai lui Dumnezeu. [13]
În mitologia greacă, Hercule călătorește spre o grădină divină situată la marginea lumii pentru a obține merele de aur, păzite de un dragon cu o sută de capete. Mai târziu, s-a crezut că această grădină a Hesperidelor se afla la marginea vestică a lumii cunoscute, în Oceanul Atlantic. [14] Insulele Fericiților nu erau departe. Potrivit lui Pindar (sec. VI-V î.Hr.) și autorilor de mai târziu, urmați de călugărul Agapie, rolul lor nu este de a găzdui comunități utopice, ci de a primi eroi, înțelepți și suflete virtuoase după moartea lor. [15]
Geografia Paradisului și a insulelor Fericiților rămâne deci fluidă. De‑a lungul istoriei, locul Paradisului pământesc s-a schimbat de mai multe ori, reflectând funcțiile religioase și sociale pe care diferite grupuri etnice doreau să i le atribuie. Pentru bizantini, Paradisul se afla la est, dar Cristofor Columb, ajungând la estuarul fluviului Orinoco, era convins că descoperise unul dintre cele patru râuri care curg din Paradis. Această diversitate culturală nu i-a împiedicat, însă, niciodată pe falșii profeți să creadă că într-o zi, Paradisul de pe Pământ poate și trebuie vizitat de toți. [16]
[1] H. Delehaye, Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae, Acta Sanctorum Propylaeum Novembris, Bruxelles, 1902, col. 160.37. A se vedea și Vatican, BAV gr. 1613 (10e/11e s.), p. 334, cf. PG, 117, col. 268 (19 ianuarie).
[2] S. Papaioannou (ed. și trad.), Life of Makarios the Roman, în Saints at the Limits: Seven Byzantine Popular Legends (Dumbarton Oaks Medieval Library, 78), Cambridge (MA), 2023, p. 78‑127 (§7-8, țara androginilor; §9, țara cinocefalilor; §10, unicorn și onocentaur; §14-17, ținutul păcătoșilor; §19, ținutul drepților; §20, pigmei). BHG face referire la Bibliotheca Hagiographica Graeca.
[3] The Greek Alexander Romance, trad. R. Stoneman, London, 1991, p. 146 (§3.28, țara cinocefalilor); 125 (§2.44, țara pigmeilor); 184 (§3.17, unicorn); 124 (§2.41, centaur); 121 (§2.39, apa Vieții); 122 (§2.41, arcul lui Alexandru).
[4] Papaioannou, Life of Makarios the Roman, p. 88-89 (§12).
[5] J. H. Charlesworth (ed. și trad.), The History of the Rechabites, I: The Greek Recension, Chico (CA), 1982. CAVT face referire la Clavis Apocryphorum Veteris Testamenti.
[6] The Greek Alexander Romance, p. 121 (§2.40) ; 131-133 (§3.5-6) ; 179 (§2.35) ; Pseudo-Palladius, On the Life of the Brahmans, trad. R. Stoneman, Legends of Alexander the Great, London, 2012, p. 35-38 (§1.4-14). A se vedea C. Jouanno, Des Gymnosophistes aux Réchabites : une utopie antique et sa christianisation, în L’antiquité classique, 79 (2010), p. 53-76, https://www.persee.fr/doc/antiq_0770-2817_2010_num_79_1_3982.
[7] Expositio totius mundi et gentium, ed. și trad. J. Rougé (Sources chrétiennes, 124), Paris, 1966, p. 142-149 (§4-8); 350-351; 356.
[8] J.-N. Pérès (trad.), Actes de Matthieu dans la ville de Kahnat, în P. Geoltrain – J.‑D. Kaestli (ed.), Écrits apocryphes chrétiens, vol. 2, Paris, 2005, p. 910-913. CANT face referire la Clavis Apocryphorum Novi Testamenti.
[9] R. Pope (ed. și trad.), The Greek Text of “The Narration of Our Pious Father Agapios the Syrian”, în Cyrillomethodianum, 8-9 (1984-1985), p. 233-260. A se vedea D. Penskaya, Hagiography and Fairytale. Paradise and the Land of the Blessed in Byzantium, în A. Rigo et al. (ed.), Byzantine Hagiography: Texts, Themes & Projects (Byzantioς. Studies in Byzantine History and Civilization, 13), Turnhout, 2018, p. 141-155.
[10] A. R. George The Babylonian Gilgamesh Epic, Oxford, 2003, vol. 1, p. 686-725 (§10-11).
[11] J. V. Kinnier Wilson (ed. și trad.), The Legend of Etana: A New Edition, Warminster, 1985, p. 118-123.
[12] D. Holzman, Immortality-Seeking in Early Chinese Poetry, în W. J. Peterson et al (ed.), The Power of Culture: Studies in Chinese Cultural History, Hong Kong, 1994, p. 103-118; Z. Kirkova, Roaming into the Beyond: Representations of Xian Immortality in Early Medieval Chinese Verse (Sinica Leidensia, 129), Leiden, 2016, p. 14-42; 160-202.
[13] K. Rönnow, Some Remarks on Śvetadvīpa, în Bulletin of the School of Oriental Studies, 5.2 (1929), p. 253-284.
[14] Pliny, Natural History, §19.22.2, ed. și trad. H. Rackham et al. (Loeb Classical Library), vol. 5, Cambridge (MA), 1961, p. 460-461.
[15] The Geography of Strabo, §3.2.13, ed. și trad. H. L. Jones (Loeb Classical Library), vol. 2, Cambridge (MA), 1949, p. 52-57.
[16] M. Eliade, Traité d’histoire des religions, Paris, 1949, p. 169-170; 246-252; 316-324; 361-363; U. Eco, The Book of Legendary Lands, trad. A. McEwen, London, 2013, p. 145-181.
