Împăratul Teofil și curtea sa, miniatură în manuscrisul Madrid, Gr. Vitr. 26-2, sec. XXII (Cronica lui Skylitzes), f. 42v, https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Emperor_Theophilos_and_his_court,_Skylitzes_Chronicle.jpg# În tradiția bizantină, prima duminică din post este numită a Ortodoxiei. Ea evocă un moment istoric cunoscut ca Triumful Ortodoxiei , în care a avut loc recunoașterea definitivă a cultului icoanelor în imperiul bizantin. Evenimentul s-a petrecut în anul 843, la scurt timp după moartea împăratului Teofil (829-842), ultimul suveran care s-a împotrivit venerării icoanelor (iconoclast). Trecerea de la un regim iconoclast la unul iconodul (în favoarea cultului icoanelor) este una dintre cele mai fascinante pagini de istorie bisericească bizantină. Ea a fost orchestrată de împărăteasa Teodora, soția lui Teofil, care a acceptat schimbarea, însă cu o condiție: fostul împărat trebuia absolvit post-mortem de greșelile sale, în mod public. Deși contrasta cu practica ecleziastică, sarcina a fost îndeplinită cu succes de patriarhul Metodie I (843-847), care a recreionat imaginea fostului iconoclast și a intermediat așezarea sa în rândul bunilor și drepților conducători.   Un împărat iconoclast Cele mai vechi texte istorice și hagiografice care vorbesc despre Teofil îl prezintă ca pe un persecutor al celor care cinsteau icoanele. Suferințele îndurate de episcopul Eftimie de Sardes (Sart, vestul Turciei de astăzi) și de frații Teodor și Teofan Graptos au fost consecințe directe ale politicii religioase din timpul lui Teofil. Cu toate acestea, la moartea sa, împărăteasa Teodora, ulterior introdusă în rândul sfinților (11 februarie), nu a dorit ca numele lui Teofil să rămână legat de curentul iconoclast. Propaganda imperială a pus așadar în circulație două texte în favoarea fostului împărat, intitulate Faptele meritorii ale împăratului Teofil ( BHG  1735) [1] și Absolvirea (de păcate a) împăratului Teofil ( BHG  1732-1734). [2] Primul text face elogiul spiritului de justiție manifestat de Teofil și subliniază preocuparea sa pentru construcția și restaurarea edificiilor publice și religioase. Cel de-al doilea, o narațiune în care evenimentele istorice și supranaturale se împletesc fără contradicții, prezintă modul practic în care împăratul ar fi fost iertat de greșelile sale. Pentru a îndeplini solicitarea împărătesei, patriarhul Metodie a cerut tuturor să se roage pentru Teofil pe parcursul primei săptămâni din postul Paștilor. La biserica Sf. Sofia, slujbele și rugăciunile nu au încetat. Spre sfârșitul săptămânii, un înger s-a arătat într-o viziune patriarhului, încredințându-l că rugăciunile au fost ascultate și Teofil a dobândit astfel iertarea: Pe când se ruga și îl implora [pe Dumnezeu] cu toți cei din jur, [Metodie] a văzut și el, ca în vis, un înger luminos și dumnezeiesc, care s-a pogorât la el și i-a zis: O, episcope, rugăciunea ta a fost ascultată și Teofil a căpătat iertarea; nu-l mai obosi pe Dumnezeu pentru el. În plus, pentru a obține o dovadă materială a acestei minuni, Metodie a scris o listă a tuturor ereticilor din istorie, care îl includea pe împărat, și a așezat-o sub altar. La sfârșitul rugăciunii, verificând lista, patriarhul nu ar mai fi mai găsit înscris numele lui Teofil. Popularizarea acestor miracole, deși nu unanim acceptate, a condus la acceptul împărătesei Teodora de a restaura cultul icoanelor. Paradoxal, absolvirea unui împărat eretic a permis astfel condamnarea tuturor ereticilor până la el. Anatemele, incluse într-un document intitulat Sinodicul Ortodoxiei, sunt și astăzi citite solemn în prima duminică a postului.  [3] În timp, procesul de reabilitare publică a împăratului a avut rezultate neașteptate. Un pamflet scris în sec. XII, intitulat Timarion , îl considera pe Teofil nu numai cel mai drept dintre împărați, ci și cel mai drept dintre creștini. În lumea de dincolo, el îl înlocuia pe Radamant, în mitologia greacă, unul dintre cei trei judecători supremi ai celor morți. În mod ironic, Teofil este reprezentat purtând haine simple, negre. Un înger îl acompania mereu, așa cum ar fi făcut și în timpul vieții.  [4]   Legenda împăratului Traian retușată la Constantinopol Iertarea publică a unui necredincios notoriu este un fapt unic în istoria bizantină. Ea contrazice apelurile tradiționale la îndreptarea vieții și oferă o soluție facilă de a dobândi mântuirea indiferent de faptele săvârșite. Modalitatea atât de neobișnuită prin care Teofil a obținut iertarea a fost însă pregătită cu tact de Metodie. El a folosit exemplul lui Traian, împăratul roman (98-117) despre care o legendă spune că ar fi fost salvat și el post-mortem prin rugăciunea papei Grigorie I al Romei (590-604). În fapt, fragmentul anterior citat din Absolvirea împăratului Teofil este o copie aproape identică a unui text inclus în Viața papei Grigorie, scrisă la Roma și copiată probabil chiar de Metodie în anii de tinerețe, pe când se afla în orașul papal: În timp ce își continua rugăciunea fierbinte, [Grigorie] a auzit acest glas din cer: Am ascultat cererea ta și am izbăvit sufletul lui Traian de chinuri; dar tu nu începe din nou să mă rogi pentru necredincioși. După aceasta, i s-a arătat și sfântul înger, care i-a zis: Iată, Domnul a auzit cererea ta, dar nu reîncepe să îl rogi pe Domnul în felul acesta pentru cei necredincioși și idolatri. [5] În plus, posibilitatea de a dobândi iertarea după moarte a fost expusă într-un tratat intitulat Despre cei care au adormit în credință  ( BHG  2103t). Textul a fost pus sub numele lui Ioan Damaschinul, dar este în general atribuit lui Mihail Sincelul, colaborator apropiat al patriarhului Metodie și egumen al mănăstirii Chora din Constantinopol. Printre argumentele hagiografice evocate, unul este extras din aceeași Viață  a papei Grigorie: [Grigorie] a adresat Domnului care iubește sufletele o rugăciune fierbinte pentru iertarea păcatelor împăratului Traian. Un glas dumnezeiesc i-a vorbit îndată spunând: Am auzit rugăciunea ta și l-am iertat pe Traian; dar tu nu-mi mai adresa rugăciuni pentru cei necredincioși.   [6] Comparația dintre aceste texte nu lasă loc de dubii. Pe baza unui exemplu furnizat de o compoziție hagiografică găsită la Roma și transmisă la Constantinopol, patriarhul Metodie a creat o nouă legendă. Traian salvat prin rugăciunile papei Grigorie a devenit astfel Teofil izbăvit de greșeli prin rugăciunea patriarhului de Constantinopol! Paralela dintre cei doi împărați a avut succes și generațiile următoare i-au menționat de multe ori împreună. Într-o notă marginală probabil din sec. XI/XII a unui manuscris conținând tratatul lui Mihail Sincelul, un autor anonim nota: După Traian, mulți împărați s-au succedat până când ... iconomahul Teofil a fost judecat, în mod similar, vrednic de milă; și după cum Traian a avut acest privilegiu, la fel și iconomahul Teofil.  [7] Începând cu sec. XIII/XIV, paralela Traian – Teofil a intrat în uzajul liturgic, comentariul lui Nichifor Calist Xanthopol fiind inclusă in Triodul  bizantin până astăzi: Grigorie Dialogul, prin rugăciune, l-a salvat și pe împăratul Traian; [dar] a fost instruit de Dumnezeu să nu se mai roage pentru păgâni. Mai mult, se spune că prin [rugăciunile] sfinților și mărturisitorilor, împărăteasa Teodora l-a eliberat de chinuri și l-a mântuit pe Teofil, urâtorul de Dumnezeu.   [8] Un miracol comandat de o împărăteasă dornică de a asigura bunul nume al familiei sale pare să fi schimbat cursul istoriei. Dar contemporanii i-au acordat un credit redus și au limitat pe cât posibil circulația noii legende. O umbră de neîncredere acoperă și astăzi această salvare miraculoasă a împăratului Teofil. [9]     [1] Textul a fost publicat de W. Regel, Analecta Byzantino-Russica , Sankt Petersburg, 1891, p. 40-43. Abrevierea BHG  face referire la Bibliotheca Hagiographica Graeca . [2] Diferitele versiuni ale acestui text au fost publicate de Regel, Analecta Byzantino-Russica , p. 19-39 ( BHG  1732-1733) și D. Afinogenov, The Story of the Emperor Theophilos’ Pardon, în: Travaux et mémoires , 24.2 (2020), p. 239-2756 ( BHG  1734). [3] A se vedea J. Guillard, Le synodikon de l’Orthodoxie : édition et commentaire, în: Travaux et mémoires , 2 (1967), p. 1-316, aici 119-129. [4] R.-Cl. Bondoux - J.-P. Grélois (ed. și trad.), Timarion ou Ses infortunes , §29-33, Paris, 2022, p. 116-123. [5] B. Martin-Hisard, L’ange et le pape : le témoin géorgien d’une Vie grecque perdue de Grégoire le Grand, în: O. Delouis et al. (ed.), Le saint, le moine et le paysan. Mélanges d’histoire byzantine offerts à Michel Kaplan (Byzantina Sorbonensia, 29), Paris, 2016, p. 457-502, aici 468, https://books.openedition.org/psorbonne/37705 . Pentru sejurul la Roma al viitorului patriarh Metodie, a se vedea P. Canart, Le patriarche Méthode de Constantinople, copiste à Rome, în: Palaeographica, Diplomatica et Archivistica. Studi in onore di Giulio Battelli  (Storia e Letteratura, 139), Roma, 1979, p. 343-353. [6] Textul este publicat în Patrologia Graeca , 95, col. 247-278, aici 261D-264A. Pentru atribuirea acestui tratat lui Mihail Sincelul, a se vedea J.-M. Hoeck, Stand und Aufgaben der Damaskenos-Forschung, în: Orientalia Christiana Periodica ,   17 (1951), p. 5-60, aici 39-40 (nr. 94) și n. 3. [7] Londra, British Library Add. 19390 (sec. IX/X), f. 9r, https://pinakes.irht.cnrs.fr/notices/cote/38966/  (nr. diktyon 38966); cf. C. Mango (ed. și trad.), Nikephoros Patriarch of Constantinople, Short History  (Corpus Fontium Historiae Byzantinae, 13), Washington (DC), 1990, p. [23]. [8] Τριῴδιον , Atena, 1960, p. 22; Triodul , București, 1986, p. 29. [9] A se vedea și A. Markopoulos, The Rehabilitation of the Emperor Theophilos, în: L. Brubaker (ed.), Byzantium in the Ninth Century: Dead or Alive? , Aldershot, 1998, p. 37-49; Ó. Prieto Domínguez, The Iconoclast Saint: Emperor Theophilos in Byzantine Hagiography, în: S. Tougher (ed.), The Emperor in the Byzantine World , Londra, 2019, p. 216-234; D. Oltean, Le pape Grégoire Ier, l’absolution de l’empereur Théophile et la liturgie byzantine des présanctifiés, în: Ostkirchliche Studien , 72.2 (2023), p. 311-338.

Sinaxarul papei Grigorie I în manuscrisul Sinai gr. 548 (sec. X), f. 142r, https://www.loc.gov/resource/amedmonastery.00279380745-ms/?sp=145&st=single (Washington, Library of Congress) Papa Grigorie I al Romei (590-604) este cunoscut in creștinismul răsăritean mai ales datorită asocierii numelui său cu liturghia darurilor mai-înainte sfințite. În perioada postului Paștilor, această liturghie specială este celebrată in zilele din timpul săptămânii, de luni până vineri. Impropriu numită liturghie, ea se desfășoară, în fapt, ca un ritual prelungit de împărtășanie cu darurile deja sfințite în cursul liturghiei din duminica precedentă. Atribuirea acestei liturghii incomplete papei Grigorie este una dintre curiozitățile tradiției orientale. Pe de o parte, ritualul liturgic specific zilelor din săptămânile postului Paștilor este, cu siguranță, anterior epocii lui Grigorie. Pe de altă parte, cunoștințele de limbă greacă ale papei au fost reduse. Deși a locuit mai mulți ani la Constantinopol, ca trimis special (apocrisiar) al papei Pelagius II (579-590) pe lângă curtea imperială, nimic din scrierile lui Grigorie nu trădează integrarea sa în mediul cultural grec. Un papă latin nu a putut scrie textul unei liturghii grecești.   Sinaxarul papei Grigorie I Cum se explică atunci atribuirea liturghiei bizantine a darurilor papei Grigorie? Cel mai vechi document care face o oarecare legătură în acest sens este un manuscris grec din sec. X, astăzi păstrat la mănăstirea Sf. Ecaterina din muntele Sinai,  [1] care include scurte biografii de sfinți, uzual numite sinaxare. Sinaxarul referitor la papa Grigorie se regăsește neschimbat și într-un alt manuscris de aceeași epocă (sec. X/XI), așa numitul tipicon-sinaxar al bisericii Sf. Sofia din Constantinopol.  [2] Ambele documente conțin următoarea informație: Se spune că Grigorie este cel care a rânduit romanilor să celebreze liturghia completă în zilele de post, regulă pe care aceștia o respectă până astăzi. Textul face referire la o tradiție respectată la Roma de către latini. Într-adevăr, liturghia latină a darurilor mai-înainte sfințite a fost puțin utilizată, fiind celebrată doar în Vinerea mare. În restul zilelor din postul Paștilor, latinii au folosit mereu aceeași liturghie (completă) pe care o săvârșeau și în celelalte zile ale anului. Sinaxarul nu menționează deci o cutumă bizantină. Dar această scurtă notă este sursa confuziei și a reinterpretărilor care au urmat. Cum a apărut această informație în sinaxar? Trebuie spus că sinaxarele au fost scrise ca rezumate ale Vieților  sfinților, texte mai lungi și mai elaborate, deja existente. În cazul sinaxarului lui Grigorie, biografia utilizată ca sursă a fost o Viață  a papei scrisă în limba greacă la Roma înainte de mijlocul sec. IX. Textul, păstrat doar în versiunea sa georgiană,  [3] este unul dintre cele mai vechi două documente care includ misterioasa legendă a împăratului Traian (98-117), folosită la Bizanț pentru fabricarea legendei împăratului Teofil (813-842) și a Duminicii Ortodoxiei . În comparație cu această Viață , sinaxarul lui Grigorie include, la sfârșitul textului, două informații suplimentare, neconsemnate în alte documente: cea referitoare la liturghia completă celebrată în zilele de post la Roma, o cutumă neobișnuită pentru bizantini, și informația referitoare la pelerinajul anual pe care Anglo-Saxonii îl făceau la Roma la mormântul papei Grigorie. Aceste note suplimentare sunt fie consemnări ale unui grec aflat în vizită la Roma, fie informații transmise la Constantinopol de un cunoscător al obiceiurilor romane. Faptul că sinaxarul papei Grigorie menționa tradiția latină de a celebra liturghia completă în zilele de post pare să nu îi fi interesat sau scandalizat pe bizantini vreme de câteva secole. Textul a fost copiat fără modificări în numeroase alte manuscrise. După o vreme însă, s-a observat că această informație dădea o autoritate sporită unei cutume latine care nu era urmată la Bizanț. Asocierea papei Grigorie cu un obicei latin criticabil devenise, în plus, puțin convenabilă în contextul îndepărtării sistematice dintre Occident și Orient, devenită indiscutabilă începând cu sec. XI. Liturghia completă utilizată de latini în postul Paștilor era inclusă în listele cu numeroasele erori pe care bizantinii le reproșau occidentalilor. În consecință, copiștii și/sau comanditarii de sinaxare au încercat să modifice textul autentic după bunul plac. Un manuscris din sec. XII conține, de exemplu, un sinaxar al papei Grigorie care include în plus față de original un singur cuvânt, o negație, care schimbă complet sensul enunțului: papa Grigorie ar fi cel care a decis ca romanii să  nu celebreze liturghia completă în zilele de post.  [4] Un alt manuscris, de aceeași epocă, elimină complet referințele la romani și afirmă că Grigorie ar fi rânduit ca liturghia să se celebreze în post, fără însă a explica despre ce fel de liturghie este vorba.  [5] Modificarea care a avut însă cel mai mare succes și care a fost urmată în toate edițiile tipărite ale sinaxarului este eliminarea cuvântului completă  din enunțul inițial. Într-adevăr, noul text nu mai prezenta astfel nicio primejdie, pentru că în limbajul liturgic, cuvântul complet  face diferența dintre liturghia obișnuită și cea incompletă, a darurilor mai-înainte sfințite. Sinaxarul, aflat și astăzi în uz, afirmă doar că  Grigorie a rânduit romanilor să celebreze liturghia în zilele de post , ceea ce a fost interpretat ca o referință la liturghia darurilor, cu care bizantinii erau obișnuiți. În plus, pentru că bizantinii se considerau ei înșiși romani , în calitatea lor de urmași și continuatori ai Romei antice, s-a ajuns la interpretarea că noul text se referă nu la latini, ci la greci. Confuzia, indusă cu bună știință, a devenit o regulă pentru generațiile următoare, care l-au considerat pe Grigorie autorul liturghiei bizantine a darurilor.   Un falsificator în sec. XIII Cine și în ce context a modificat vechiul sinaxar în interesul bizantinilor? Răspunsul se află într-un scurt tratat uzual denumit Despre liturghia darurilor mai-înainte sfințite , atestat în manuscrise începând cu sec. XIV.  [6] Tratatul este adresat împăratului bizantin și artificial atribuit unui patriarh Mihail al Constantinopolului. Textul este o pledoarie pentru vechimea liturghiei bizantine a darurilor mai-înainte sfințite, pe care autorul o consideră scrisă de patriarhul Atanasie al Alexandriei (sec. IV) și popularizată de papa Grigorie. Referitor la acesta din urmă, autorul notează: În multe dintre cărțile noastre se spune că sfântul Grigorie Dialogul a rânduit să se celebreze de către romani această mistagogie în zilele sfinte și curățitoare ale patruzecimii, așa cum se face încă în vechea Romă. Asemănarea frapantă dintre acest tratat și sinaxarul modificat conduce la ideea că ambele texte aparțin aceleiași grupări bizantine interesate în promovarea tradițiilor locale și combaterea erorilor latinilor. Într-o oarecare măsură, autorul tratatului despre liturghia darurilor poate fi identificat datorită mai multor criterii de analiză internă și externă a textului său. Pe de o parte, pledoaria sa nu poate aparține niciunuia dintre cei patru patriarhi Mihail anteriori sec. XIV, pentru că textul său ar fi fost citat și utilizat în deciziile sinodale ulterioare. Pe de altă parte, autorul tratatului se exprimă împotriva postului Adormirii Maicii Domnului (1-15 august), care a fost definitiv acceptat la Constantinopol și în Muntele Athos abia spre sec. XIV. În sfârșit, tratatul despre liturghia darurilor trebuie conectat cu un dialog fictiv între împăratul Manuel Comnenul (1143-1180) și patriarhul Mihail III Anchialos (1170-1178), pus în circulație de cercurile anti-unioniste în contextul sinodului unionist de la Lyon (1274) și a agitației anti-latine pe care acesta a provocat-o. În această convorbire imaginară, intitulată Dialog despre unirea latinilor și grecilor , patriarhul îl convinge pe împărat de greșelile occidentalilor.  [7] La rândul său, dialogul este strâns legat de o Scrisoare a monahilor din muntele Athos către sinodul constantinopolitan ,  [8] datată în 1275. Autorul scrisorii menționează dialogul ca un model de atitudine pe care un patriarh trebuie să o aibă față de împărat.   Tratatul despre liturghia darurilor și sinaxarul modificat al papei Grigorie aparțin acestui context polemic din a doua jumătate a sec. XIII. Deoarece cărțile liturgice ofereau o informație avantajoasă latinilor cu privire la celebrarea liturghiei în zilele de post, teologii bizantini și/sau monahii anti-unioniști din Athos au decis să îi dea un nou sens. Grigorie s-a transformat astfel din legislatorul liturghiei complete la Roma în autorul liturghiei darurilor la Constantinopol. Generațiile următoare au preluat ca atare textul falsificat al sinaxarului și l-au propulsat ca o tradiție greu de contestat.  [9]   [1] Sinai gr. 548 (sec. X), f. 142r-143v, https://pinakes.irht.cnrs.fr/notices/cote/58923/  (nr. diktyon 58923). Manuscrisul poate fi consultat în acces liber: https://www.loc.gov/item/00279380745-ms . [2] Ierusalim, Timiou Stavrou 40 (sec. X/XI), f. 112r-113r, https://pinakes.irht.cnrs.fr/notices/cote/35936/  (nr. diktyon 35936), acces liber: https://www.loc.gov/item/00279395633-jo . [3] B. Martin-Hisard, L’ange et le pape : le témoin géorgien d’une Vie grecque perdue de Grégoire le Grand, în: O. Delouis et al. (ed.), Le saint, le moine et le paysan. Mélanges d’histoire byzantine offerts à Michel Kaplan  (Byzantina Sorbonensia, 29), Paris, 2016, p. 457-502, https://books.openedition.org/psorbonne/37705 . [4] Milano, Ambrosiana Q.40.sup. (sec. XII), f. 136v-137r, https://pinakes.irht.cnrs.fr/notices/cote/43150/  (nr. diktyon 43150). [5] Berlin, Phillipps 1622 (219) (sec. XII/XIII, nr. diktyon 9524), cf. H. Delehaye (ed.), Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae, Acta Sanctorum Propylaeum Novembris , Bruxelles, 1902, col. 531-532. [6] Textul a fost publicat de M. Gedeon, Ἀρχείον Ἐκκλησιαστικής Ἱστορίας , Constantinopol, 1911, p. 31-35. [7] Textul a fost publicat de V. Laurent - J. Darrouzès, Dossier grec de l’Union de Lyon (1273–1277)  (Archives de l’Orient chrétien, 16), Paris, 1976, p. 45-52; 346-375. A se vedea și Repertorium Auctorum Polemicorum , nr. 4482, https://apps.unive.it/project/rap/visualizza/g4482 . [8] Laurent - Darrouzès, Dossier grec , p. 52-59; 404-423. [9] A se vedea și S. Alexopoulos, The Presanctified Liturgy in the Byzantine Rite: A Comparative Analysis of Its Origins, Evolution, and Structural Components , Leuven, 2009, p. 47-55; S. Parenti, A Oriente e Occidente di Constantinopoli , Vatican, 2010, p. 75-87; D. Oltean, Le pape Grégoire Ier, l’absolution de l’empereur Théophile et la liturgie byzantine des présanctifiés, în: Ostkirchliche Studien , 72.2 (2023), p. 311-338.